Se presupune că am fost într-o zi la un restaurant pentru a consuma iresponsabil bere. În scurt timp a apărut luna, au apărut stelele şi alte chestii despre care mai amintesc poeţii romantici. Ceea ce vreau să spun este că se făcuse târziu. Era atât de târziu încât începuseră angajaţii să-şi dea ghionturi ca să stabilească cine îşi va face curaj să ne dea afară.

În dorinţa noastră de a acumula o cantitate obscenă de alcool, am uitat două lucruri fundamentale: restaurantele nu funcţionează non-stop şi, pe lângă băutură, mai servesc şi mâncare. Aşa se face că, atunci când într-un final ne-am dat duşi, am resimţit o stare incomodă de foame. Se pare că stomacul meu nu a fost mulţumit de supa rece de orz şi hamei pe care i-am servit-o din plin. Această ameţeală cauzată de malnutriţie m-a convins să intru în prima locaţie care servea produse comestibile: un McDonalds.

Acolo m-a întâmpinat o domnişoară amabilă. Nu sunt convins dacă am rostit ceva sau am gesticulat, dar se pare că i-am dat de înţeles că vreau o formă de burger pentru care am oferit, împotriva dorinţei mele, 15 lei.

Primul şoc l-am avut când am pus mâna pe cutia preţioasă de carton: era atât de uşoară încât am crezut că-i goală. M-am aşezat la prima masă la care am încăput şi am desfăcut materialul protector. Dinăuntru îmi zâmbeau ironic două jumătăţi de chiflă. Singura felie de brânză era împrăştiată pe fundul cutiei din cauza încălzirilor repetate, iar miezul produsului prezenta o culoare degenerată. Am pus temător mâinile pe exemplarul abominabil şi l-am îndreptat spre gură cu un regret iminent. Prima îmbucătură mi-a invadat papilele gustative cu singurul ingredient pregnant: ceapa. Acest gust nu avea să se amelioreze până la final, iar bucata de carne cu o densitate de ciocolată aerată nici nu îşi făcea simţită prezenţa.

Am plecat de acolo mai mult trist decât supărat. M-am simţit jefuit şi neajutorat. Am cugetat pentru o clipă şi am ajuns la o concluzie umilitoare: sunt client McDonalds, deci sunt prost. Aşa îmi trebuie!