Pentru că ați menționat faptul că, pe vremuri, „totuși” era conjuncție, țin să vă contrazic. „Totuși” nu a fost niciodată conjuncție, cel puțin nu în intervalul de timp la care vă referiți. Gramatica Academiei (1966): „Grupa adverbelor și locuțiunilor adverbiale de mod […]. Tot aici pot fi clasate și adverbele și locuțiunile adverbiale «deci», «așadar», «prin urmare», ca și «totuși», «cu toate acestea», care cumulează în frază și funcțiunea de conjuncții, respectiv de corelative ale conjuncțiilor” (vol. 1, p. 306); „Adverbe și locuțiuni adverbiale de mod cu înțeles concesiv (care pot fi folosite în regenta propoziției concesive): «totuși», «cu toate acestea»” (vol. 1, p. 310). E drept că „deci” și „așadar” sunt trecute și în categoria conjuncțiilor conclusive (vol. 1, p. 387), dar „totuși” nu apare nicăieri doar cu calitatea de conjuncție, ci ca un adverb care poate cumula și această calitate, dar numai în situația în care introduce o concesivă. Or, „dar” e adversativ, nu concesiv și nu e nicio problemă să stea lângă „totuși”. Uneori, în anumite contexte, „totuși” poate cumula și valoarea adversativă, și atunci pare nenatural să alături „dar” și „totuși”; în altele însă, își păstrează mai pregnantă valoarea concesivă și nu mai este deranjantă folosirea acestei alăturări. Un exemplu de acest fel: „El este infinit și mai presus de înțelegerea umană, dar totuși cunoscut prin faptul că li S-a descoperit oamenilor”. Aici fiecare element are propria valoare.