Verbul la infinitiv este, într-adevăr, “a așeza”. Radicalul acestui verb este “aș” la care adăugam desinențele:
– persoana I: “ez” => eu așez, “ezăm” => noi așezăm
– persoana a II-a: “ezi” => tu așezi, “ezați” => voi așezați
– persoana a III-a: “ază” => el / ea așază, “ază” => ei / ele așază

De ce este desinența “ază” (nu “ează”), trebuie să-l întrebăm pe nenea ăla care a gândit-o așa … Fără îndoială trebuie să fie vreun cărturar respectat.

Acum, fie vorba între noi, de când mă știu folosesc forma “așează” și probabil voi continua să fac acest lucru chiar dacă știu că este greșită.

Iar motivul meu este următorul: regula spune că verbele de conjugarea I care se conjugă cu sufixul “ez” primesc desinența “ează” la persoana a III-a. (a lucra – el lucrează, a conta – el contează). Excepția de la această regulă se referă la acele verbe (dintre cele menționate anterior) care se termină la infinitiv în “ia”. Acestea primesc la persoana a III-a desinența “ază”. (a copia – el copiază, a studia – el studiază)